O casă rămasă de la părinți poate transforma o familie unită într-una în care frații ajung să nu-și mai vorbească ani întregi. Unul dintre copii a locuit cu părinții, altul a plătit reparațiile, iar altul poate spune că nu vrea casa, ci partea lui în bani. Dar cine devine, de fapt, proprietar după moartea părinților? Faptul că un copil a locuit în casă sau i-a îngrijit pe părinți îi dă automat dreptul să păstreze întreaga locuință? Codul civil stabilește reguli clare, iar o presupunere făcută de multe familii poate duce direct la conflict.
Situația este foarte frecventă: părinții au o casă, doi sau trei copii, iar după decesul lor fiecare crede că știe ce i se cuvine.
În realitate, răspunsul depinde de cine sunt moștenitorii, dacă există un soț supraviețuitor, dacă există testament sau donații și de situația juridică exactă a bunului.
Dacă sunt trei copii, casa nu rămâne automat celui care a locuit cu părinții
Copiii defunctului fac parte din categoria descendenților și sunt moștenitori legali. Codul civil prevede că descendenții sunt chemați la moștenire în ordinea gradului de rudenie și că, în principiu, între rudele din aceeași clasă și același grad, moștenirea se împarte în mod egal.
Să luăm un exemplu simplificat.
Dacă ambii părinți au decedat, casa le aparținea integral, există trei copii în viață, nu există alte elemente care modifică situația succesorală și toți vin la moștenire în nume propriu, fiecare poate ajunge, în principiu, la 1/3 din drepturile succesorale asupra casei.
Asta înseamnă ceva foarte important:
casa nu devine automat proprietatea copilului care a rămas în ea.
Faptul că unul dintre frați a locuit acolo ani întregi nu îi transferă, prin el însuși, cotele succesorale ale celorlalți.
Dar dacă unul dintre părinți este încă în viață?
Atunci calculele se schimbă.
Soțul supraviețuitor are propriile drepturi succesorale. Atunci când vine la moștenire împreună cu descendenții defunctului, cota sa succesorală este de un sfert din moștenirea acelui soț, iar descendenților le revine împreună restul de trei sferturi.
Mai mult, trebuie stabilit mai întâi ce parte din locuință aparținea persoanei care a murit.
Dacă imobilul era bun comun al soților, nu se împarte pur și simplu între copii întreaga casă la primul deces. Mai întâi trebuie determinată partea care aparținea deja soțului supraviețuitor și partea care intră efectiv în succesiune.
De aceea, formule de tipul „suntem trei frați, deci fiecare are automat o treime din casă” pot fi greșite.
„Eu am avut grijă de mama, deci casa este a mea”
Aceasta este una dintre situațiile care generează cele mai mari conflicte.
Un copil poate să fi rămas lângă părinți, să le fi făcut cumpărăturile, să-i fi dus la medic și să se fi ocupat de gospodărie, în timp ce ceilalți copii au locuit în alte orașe sau în străinătate.
Din punct de vedere uman, acesta poate considera nedrept să împartă locuința în aceleași condiții.
Dar simpla îngrijire a părintelui nu transformă automat copilul respectiv în proprietarul exclusiv al casei.
Situația poate fi diferită dacă părintele a încheiat în timpul vieții acte juridice valabile — de exemplu, un contract de întreținere — sau există alte împrejurări juridice care trebuie analizate separat.
Părintele poate lăsa casa unui singur copil prin testament?
Poate exista un testament, însă nici aici lucrurile nu sunt atât de simple precum par.
Copiii sunt moștenitori rezervatari potrivit Codului civil. Asta înseamnă că legea protejează o parte din moștenire pentru anumite categorii de moștenitori, chiar împotriva liberalităților excesive făcute de defunct.
Rezerva succesorală a fiecărui moștenitor rezervatar reprezintă jumătate din cota succesorală care i s-ar fi cuvenit ca moștenitor legal.
Prin urmare, existența unui testament prin care întreaga casă este lăsată unui singur copil nu înseamnă automat că ceilalți copii nu mai au niciun drept.
Situația concretă trebuie calculată în funcție de moștenitorii existenți și de patrimoniul succesoral.
Dar dacă părinții au donat casa unuia dintre copii cât erau în viață?
Și donațiile pot deveni o sursă de conflict.
Nu este corectă regula simplistă potrivit căreia „dacă există donație, ceilalți copii nu mai pot face nimic”.
La deschiderea moștenirii trebuie analizate inclusiv regulile privind rezerva succesorală și, după caz, reducțiunea liberalităților care încalcă această rezervă. Codul civil prevede că liberalitățile care încalcă rezerva succesorală sunt supuse reducțiunii, la cerere, după deschiderea moștenirii.
Asta nu înseamnă că orice donație este anulată.
Înseamnă că fiecare situație trebuie analizată în funcție de actele existente, valoarea bunurilor și persoanele care au drepturi succesorale.
Greșeala care poate porni războiul între frați
Una dintre cele mai periculoase situații este amânarea succesiunii în timp ce fiecare membru al familiei se comportă ca și cum problema ar fi deja rezolvată.
Un frate rămâne în casă.
Altul spune că vrea bani.
Al treilea consideră că nu îl interesează momentan.
Apoi trec anii.
Se fac investiții, apar neînțelegeri, unul dintre moștenitori moare, apar propriii săi moștenitori și o situație care inițial implica trei persoane poate deveni mult mai complicată.
Mai există și un aspect esențial: dreptul de opțiune succesorală este supus, ca regulă, unui termen de un an de la deschiderea moștenirii, cu situațiile și excepțiile prevăzute de lege.
De aceea, moștenirea nu ar trebui tratată prin simple înțelegeri verbale de tipul „vedem noi mai târziu”.
Dacă un frate vrea casa, iar ceilalți vor bani
Această situație poate fi rezolvată.
După stabilirea drepturilor succesorale, moștenitorii pot ajunge la o înțelegere privind împărțirea bunurilor.
Dacă unul dintre copii dorește să păstreze locuința, o soluție poate fi atribuirea imobilului acestuia și compensarea celorlalți pentru cotele lor, în condițiile stabilite prin partaj.
Dacă moștenitorii nu se înțeleg, partajul poate ajunge în instanță.
Principiul important este că nimeni nu poate fi obligat să rămână pentru totdeauna în indiviziune; Codul civil recunoaște dreptul de a cere ieșirea din indiviziune.
În funcție de situație, soluția poate presupune atribuirea bunului unuia dintre coproprietari cu plata unei sulte către ceilalți sau chiar vânzarea bunului și împărțirea sumelor rezultate.
„Fratele meu nu vrea nimic” nu este suficient spus la masa din bucătărie
Aici apare o altă greșeală.
În familii se fac deseori promisiuni verbale:
„Eu am casa mea, nu vreau nimic.”
„Rămâi tu în casa părintească.”
„Nu ne certăm noi pentru avere.”
Problemele pot începe peste câțiva ani, când situația financiară se schimbă, apar soți, copii, datorii sau moștenitori noi.
Succesiunea și actele de proprietate nu ar trebui lăsate exclusiv la nivelul unor promisiuni verbale.
Ce ar trebui făcut după moartea unui părinte
Primul lucru important este stabilirea exactă a patrimoniului și a persoanelor cu vocație succesorală.
Trebuie verificate actele casei, eventualele testamente sau donații, situația matrimonială a părinților și existența tuturor moștenitorilor.
Procedura succesorală notarială permite stabilirea calității moștenitorilor, a cotelor și a bunurilor care compun masa succesorală. Dacă există neînțelegeri care nu pot fi rezolvate, disputa poate ajunge în instanță.
Pentru cazurile concrete, mai ales când există testament, donație, contract de întreținere, copii din relații diferite sau un imobil cu o situație juridică neclară, este prudentă consultarea unui notar sau avocat.
O casă poate valora zeci sau sute de mii de euro, dar uneori adevăratul preț plătit de familie este altul: frați care ajung să nu-și mai vorbească din cauza unei moșteniri despre care fiecare era convins că știe cum se împarte.
