L-am iubit din întîia clipă în care l-am văzut şi numele lui, nu al altcuiva, l-am rostit pentru prima dată în viaţă. Îl văd mereu şi mă gîndesc cum ar fi fost să fie aici şi să îmi spună „Ştii că totul va fi bine!”.
Nu ştiu dacă e mindru sau e dezamăgit de mine, nu ştiu dacă ştie că mă gindesc la el în fiecare dimineaţă cind deschid ochii şi în fiecare seară cind îi închid, dar îmi doresc să o facă, pentru că indiferent dacă a plecat, vreau să ştie că îl simt mereu aproape de mine şi de sufletul meu.
Astăzi, îmi pare îngrozitor de rău că nu am ştiut să preţuiesc fiecare moment cu el şi că am irosit puţinul timp care ni se dăduse. Au fost ani, dar acum cind mă uit în urmă mi se par fracţiuni de secunde puse pe fugă, gata să fie lăsate în voia sorţii. Îmi doresc ca nici el să nu mă fi uitat, ca el să ştie că îl iubesc enorm şi că îmi pare rău dacă l-am supărat sau l-am dezamăgit.
„De ce plingi?” îl aud şi acum spunindu-mi şi luindu-mă de mină ca să mă asigure că orice s-ar întimpla, va fi lingă mine. De ce pling? Cum să nu pling cind ştiu că ai plecat prea devreme de lingă mine?
Ştiu că eşti undeva acolo şi nu ştiu cînd am să te revăd, dar vreau doar să am certitudinea că o voi face cindva.
Îmi lipseşti teribil, te iubesc enorm şi aş da tot timpul înapoi, doar ca să te am lingă mine.
În memoria tatalui meu, cel de care mi-e zilnic dor.
