Mâinile tale muncite, cu noduri și bătături, m-au crescut si m-au îngrijit asa cum au putut ele mai bine.
Nu au avut posibilitatea să îmi dea totul de-a gata, nu au putut, dar mi-au dat tot ce au avut, din tot sufletul. Și m-au învățat ce înseamnă să muncești, să te zbați, să îți dorești, să nu aștepți de la alții nimic pentru că, cel mai adesea, aștepți în zadar.
Pe mine m-au crescut oameni care toată viața lor au știut să meargă mai departe, să strângă din dinți și să își lase destinul, acolo unde nu a depins de ei, în voia lui Dumnezeu.
Mi-au arătat ce sunt demnitatea, respectul și m-au învățat să nu renunț niciodată la mine însămi pentru alții, m-au învățat să am coloană vertebrală într-o lume plină de oameni care se întorc după cum bate vântul.
Am știut când aveam și când nu aveam, am știut când era mai greu sau când era mai ușor.
Nu m-au crescut cu secrete și minciuni, mi-au explicat și m-au făcut să înțeleg de ce sunt atâtea diferențe între oameni. M-au făcut să vreau mai mult, atât pentru mine, cât și pentru ei.
Dar, cel mai important, mi-au spus să nu uit niciodată de unde am plecat. Mi-au spus să nu renunț la rădăcini, ci doar să îmi întind ramurile cât de departe vreau. Și nu am uitat, nu am renunțat. Cum aș putea, când la capătul rădăcinilor mele sunt ei?
Pe mine m-au crescut mâini muncite, cu noduri și bătături. Mâini care mângâie și alină. Mâini care mă vor face întotdeauna să mă simt acasă, oriunde ar fi.
Să știi că, poate, oamenilor care sunt cu adevărat importanți le spunem și le arătăm cel mai rar cât de mult îi iubim. Sună. Scrie un mesaj. Dar fă ceva acum, mai târziu s-ar putea să uiți. Iar mai târziu s-ar putea să fie prea târziu. Nu uita că acele mâini care te-au crescut și te-au ajutat să fii omul de azi mai au nevoie, din când în când, să te strângă și în brațe.
